Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru VENI
Rezultatele 1451 - 1460 din aproximativ 1810 pentru VENI.
Ivan Andreievici Krâlov - Leul la vânat (Stamati)
Ivan Andreievici Krâlov - Leul la vânat (Stamati) Leul la vânat de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Fiind megieși din întâmplare, Leul, vulpea, lupul și un câine, S-au alcătuit toți între sine Să meargă la vânătoare Și ce va prinde fieștecare Să puie tot la un loc, și apoi în patru părți Să împartă tot vânatul, ca niște tovarăși drepți. Deci nu știu cum și ce fel vulpea mai întâi au prins Un cerb mare și hrănit, Și îndată la consoții au trimis, Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit. S-au strâns toți, vine și leul și ghearele își arată, La tovarăși slut privește, Și însuși el se gătește Vânatul prins să împartă. Deci rupând cerbul îndată, Zice: „Noi toți suntem patru, apoi luați sama bine, Căci după cum ne-am alcătuit, Un pătrar mie mi se cuvine, Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreșit; A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare, Iar la pătratul al patru, care laba va întinde, Eu îi spun mai înainte Că tot de brânca mea moare.â€� În zadar cu cel puternic cel slab se-ntovărășește, Căci câștigul îl răpește ...
Ivan Andreievici Krâlov - Măgarul împodobit
Ivan Andreievici Krâlov - Măgarul împodobit Măgarul împodobit de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Odată s-au întâmplat Un pașă la Țarigrad să fie foarte bogat Și să aibă un măgar pe care umbla călare, Împodobindu-l frumos cu tacâmuri scumpe foarte; Deci mergând pe dânsul la primblare, Oamenii i se închina, dându-se din drum deoparte; Iar măgarul socotea că oamenii lui se închină, Și de-aceea se făcuse mândru și foarte sumeț, Și așa de îndrăzneț, Că pe uliță mergând, buzna peste oameni da, Sau arunca din picioare spre a-i feșteli cu tină, Iar bietul popul rabda Măgarului cest obraznic de frica celui călare Orice înfruntare. Odată însă măgarul din grajd afară ieșind, Și viindu-i chef să umble singur pe ulița mare, Ca să facă haz, văzând Oamenii cum i se-nchină, Au început să și zburde, să zvârle și să-i lovească. Dar cine au fost de vină, Dacă oamenii cu parul au început să-l stâlcească? Deodată însă măgarul socotea că este șagă, Văzând însă mai târziu că șaga era prea groasă, Au fugit rușinat acasă, Și atunci au început să înțeleagă Că toți măgarii în lume sunt sade numai ...
Ivan Andreievici Krâlov - Mincinosul
Ivan Andreievici Krâlov - Mincinosul Mincinosul de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Întorcându-se din călătorie Un boiernaș odată, sau poate și boier mare, Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare Și au început a spune cu fală și cu mândrie Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut. Dar, în sfârșit, au strigat: „Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut Că voi mai vedea în viață, Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald, Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață; Alteori soarele piere, alteori arde și frige. Iar acolo unde am fost eu, Îi mai frumos decât în rai. Oh, fraților, ce trai! Oh, cât sufletul meu plânge Și cât îmi pare de rău Că am venit pe aice! În sfârșit, n-am ce mai zice, Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte, Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai, Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai, Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte, Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete Într-o grădină sub un ...
Jean de La Fontaine - Corbul și vulpea
... Doamne, ce frumusețe! Ce pasăre, ce minune, Ce drag de pene mărețe!... Dar n-are glas; ce păcat!" Corbul, îngâmfat în sine, Nicidecum nu-i veni bine Ca vulpea să-l socotească De mut sau să mi-l vorbească Că e prost l-al său cântat. Lungi gâtul, căscă ciocul Și ...
Ludwig Uhland - Blestemul bardului
Ludwig Uhland - Blestemul bardului Blestemul bardului de Ludwig Uhland , traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Convorbiri literare , an. XXXV, nr. 8, 1 august 1901. De Uhland A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare, Strălucitor departe pîn' la albastra mare, Și-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee, Săltau fîntîni vioaie în joc de curcubee. Domnea un crai acolo, în țări și prăzi avut. În tron de fier sta palid și de supuși temut ; Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie, Și bici e tot ce spune, și sînge-i tot ce scrie. Spre-acest castel veniră doi călăreți de frunte, Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte. Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit ; Pășea alături sprinten tovarășul iubit. — Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin, Adînc din pieptu-ți smulge și cîntă viers deplin. Revarsă dor și patimi, tot sufletul în el, Să-nduioșem pe craiul cu inimă de-oțel. Sub bolți străvechi, în sala măreață ei intrau ; Și craiul și crăiasa pe tron acolo stau : El — fioros ca zarea din noduri sîngerată. Ea — gingașă ca luna, la dreapta lui s-arată. Și ...
Mateiu Caragiale - Călugăriţa Călugărița de Mateiu Caragiale În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită. Frumoasă-am fost odată, senină, fericită, A țării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat - Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită. Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul Purces-a să înfrunte păgânele urdii; Din șea îl prăbușiră hangerele haine - De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai
Mateiu Caragiale - La Argeş La Argeș de Mateiu Caragiale Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor, Și-n liniștea adâncă, din când în când ușor, Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line. Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine Domnița să privească, din 'naltul foișor, Cum soarele-asfințește, împurpurând de dor Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline, Când se oglindă-n ape murindele văpăi, Și blând văzduhul cerne cenușă peste văi - De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii? - Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit De taină-îmbălsămată și florile uitării Îi troienescc posace mormântul
Matilda Cugler-Poni - Întoarce înc-o dată
Matilda Cugler-Poni - Întoarce înc-o dată Întoarce înc-o dată de Matilda Cugler-Poni Întoarce înc-o dată spre mine fața ta. Dă-mi înc-o dată mâna, s-o strâng în mâna mea Ș-apoi rămâi cu bine! Tu vezi că eu nu plâng? Ce vrei? Așa trec toate și stelele se sting. Pe drumul vieții mele amar, întunecos, Un scurt moment lucit-a surâsul tău duios. Eu nu știam atuncea că multe viețe sunt, Ce nu le-i scris să aibă vr-un bine pe pământ. Tu nu erai de vină și tu nu m-ai trădat. O tainică putere pe tine te-a purtat Și chinurile mele, tot răul ce-ai făcut, În cartea soartei scrise erau, când te-ai născut. Mă duc de unde nime nu poate reveni! Mă duc și-n astă lume nu ne-om mai întâlni. Nu mă uita cu totul! Moartea-i atât de grea Când știi, că nici un suflet nu plânge-n urma ta!
Matilda Cugler-Poni - Durerea Durerea de Matilda Cugler-Poni Îți mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este? Mai știi acele locuri, unde ne întâlneam? Și n-ai uitat-o încă acea dragă poveste De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam? Poveste-așa de dulce, șoptită în deseară, Când păsările cântă c-un glas fermecător, Când toate-ți par eterne, și flori, și primăvară Și scumpa ta speranță și junul tău amor! Cu inima ferbinte și plină de credință Te-arunci în lume-atuncea și speri că-i birui Și crezi că pentru tine, prin slaba ta voință, Chiar legile naturii în cale s-or opri. O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece Și frunzele pe arbori încet îngălbenesc, Cum plec atunce toate ca visul care trece Lăsând numai durere în pieptul omenesc. Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge, Durerea ne petrece prin viață la mormânt, Purtând pe cap coroana-i de lacrimi și de sânge, Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.
Matilda Cugler-Poni - Fratelui
... de părinți Și dragostea de frate?... Părinții noștri hodinesc Demult sub piatra rece, Și lacrimile noastre curg Zadarnic... Timpul trece! Când mi-a veni
Mihai Eminescu - Înger și demon
Mihai Eminescu - Înger şi demon Înger și demon de Mihai Eminescu Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite A făcliilor de ceară care ard lângă altare - Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite, În biserica pustie, lângă arcul în părete, Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri, Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede. O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură; Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură. Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită, Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează, Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază, Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită. Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece, Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb; Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece. Ea un înger ce se roagă - El un demon ...