Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ACELE
Rezultatele 1471 - 1480 din aproximativ 1681 pentru ACELE.
Mihai Eminescu - Locul aripilor
Mihai Eminescu - Locul aripilor Locul aripilor de Mihai Eminescu Strecor degetele mele printre buclele'ți de aur Raze cari cad în valuri pe un sân ce n'am văzut Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tesaur Iară ochi-ți gardianii mă opresc și mă sumut. Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vr-o dată Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping Mă atrag când stau ca ghiața cu privirea desperată Mă resping când plin de flacări eu de sânul tău m'ating. O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere Mâna mea care profană ar intra în santuar Să se-ascundă 'n sâni-ți tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea 'n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu Azi sunt cast ca rugăciunea, și timid ca primăvara Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne 'ncrezare? . . .Cât de rea ești tu copilă! Lasă ca sub gazul rosa eu la sânu-ți să pătrunz, Să descheiu ...
Mihai Eminescu - M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire
Mihai Eminescu - M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire de Mihai Eminescu M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire, Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări! Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești. Demonic-dureroasă era acea simțire  Dureri iar nu plăcere a tale sărutări... Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat. Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos, Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă; Și părul tău cel negru în unde de-abanos Ajunge pân- la șale în unde luminoase; Și vorba ta e vie și ochiul lănguros Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă; Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală De împli al meu suflet c-o boare de răceală. Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage Ca un magnet  și totuși în taină îl respinge. Credeam întâia dată că te iubesc Âși-n urmă totuși simt Că sângele meu este dușman la al tău ...
Mihai Eminescu - Melancolie (Eminescu)
... ea cură Încet repovestită de o străină gură, Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi țin la el urechea - și râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit ...
Mihai Eminescu - Mi-am zidit monument... (Horațiu)
... Mihai Eminescu - Mi-am zidit monument... (Horaţiu) Mi-am zidit monument... de Mihai Eminescu (Horațiu) Mi-am zidit monument decât acel de fier Mult mai trainic și nalt ca piramizi cerești; Ploaia nu-l va mânca, nici acvilonul slab, Nici al anilor șir, vremile cari fug ...
... și plin de umbra Columnelor ce-l înconjor  și prin columne Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei. Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i De diamante-n stele contopite Brilează-n noapte  tăriile negre A domei se-nsenină  și ea intră În ...
Mihai Eminescu - Mortua est! Mortua est! de Mihai Eminescu Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce își moaie aripa-n amar, Astfeli ai trecut de al lumii otar. Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, Cu râuri de lapte și flori de lumină, Când norii cei negri par sombre palate, De luna regină pe rând vizitate. Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaia de raze, ninsoare de stele. O rază te-nalță, un cântec te duce, Cu brațele albe pe piept puse cruce, Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier Argint e pe ape și aur în aer. Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas... alb și rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ți rămas încă viu - Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială, De ce-ai murit, înger cu fața cea pală, Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? Dar poate acolo să fie castele Cu ...
Mihai Eminescu - Mușat și ursitorile
Mihai Eminescu - Muşat şi ursitorile Mușat și ursitorile de Mihai Eminescu Sub vântul rece-al amorțitei ierne Își pleacă codrul crengile-ncărcate; Sub alba-i haină câmpul se așterne, Cu stele dulci e bolta presărată; Din fundul lumii, ce se pierde-n zare, Prin rumeni aburi luna se arată Iar din bordei ce sta lângă cărare, Prin ochiul prins unei ferești rotunde Se-aude plâns, se vede luminare Și în căldura locuinței scunde O mamă mișc-un leagăn cu piciorul Și la scânciri c-un cântec ea răspunde. Și-au adormit încet, încet feciorul, Â Sub a lui leagăn a împins o piatră Â Gândirea ei spre viitor ia zborul. Mai licuresc cărbuni colo pe vatră, Ea cade-ncet pe-a scaunului spate, Din codri lupii urlă, cânii latră. Ea doarme-adânc cu brațe-n jos lăsate, Dară prin somn stă țintă să privească: Un mândru vis în sufletu-i străbate. Da, când a fost copilul să se nască, Opri Orion ale sale pasuri Ca soarta-n lume el să i-o croiască. Jur-împrejur se auziră glasuri Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic, Muțit-au limba de ...
Mihai Eminescu - O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!
Mihai Eminescu - O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! O, -nțelepciune ai aripi de ceară! de Mihai Eminescu Ce mâni subțiri s-apucă de perdele Și într-o parte timide le trag! În umbra dulce, după vechi zăbrele Suspină gură-n gură, drag cu drag. Lucește luna printre mii de stele, Suspină vântu-n frunzele de fag, Se clatin codri mângâiați de vânt  Lumini pe ape, neguri pe pământ. * O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic, Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele deszic, Ai desfrunzit a visurilor vară Și totuși eu în ceruri te ridic: M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte, Căci orice-ar fi ce ne așteaptă  moarte! Tu ai stins ochiul Greciei antice, Secat-ai brațul sculptorului grec, Oricât oceanu-ar vrea să se ridice Cu mii talazuri ce-nspumate trec, Nimic el nouă nu ne poate zice. Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec, Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă: Pierdută-i a naturii sfântă limbă. În viața mea  un rai în asfințire  Se scuturau flori albe de ...
Mihai Eminescu - O, -nțelepciune ai aripi de ceară!
Mihai Eminescu - O, -nţelepciune ai aripi de ceară! O, -nțelepciune ai aripi de ceară! de Mihai Eminescu Ce mâni subțiri s-apucă de perdele Și într-o parte timide le trag! În umbra dulce, după vechi zăbrele Suspină gură-n gură, drag cu drag. Lucește luna printre mii de stele, Suspină vântu-n frunzele de fag, Se clatin codri mângâiați de vânt  Lumini pe ape, neguri pe pământ. * O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic, Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele deszic, Ai desfrunzit a visurilor vară Și totuși eu în ceruri te ridic: M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte, Căci orice-ar fi ce ne așteaptă  moarte! Tu ai stins ochiul Greciei antice, Secat-ai brațul sculptorului grec, Oricât oceanu-ar vrea să se ridice Cu mii talazuri ce-nspumate trec, Nimic el nouă nu ne poate zice. Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec, Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă: Pierdută-i a naturii sfântă limbă. În viața mea  un rai în asfințire  Se scuturau flori albe de ...
Mihai Eminescu - O, de-ai ști cum șoapta ta divină
... trai de sfânt Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă, Privirea ta cea dulce și aprinsă. Și de-ar pricepe-o... știi tu ce ar zice Acel fără de seamăn muritori? Ți-ar împleti cununi de aurite spice? Ghirlănzi de stele mestecate-n flori? Ar tremura de vorba ce i-ai zice ...
Mihai Eminescu - O, te-nsenină, întuneric rece...
Mihai Eminescu - O, te-nsenină, întuneric rece... O, te-nsenină, întuneric rece... de Mihai Eminescu O, te-nsenină, întuneric rece Al vremei. Înflorește-n neagra-ți Speluncă umedă ca ebenul cel topit, Fă ca să strălucească pe-acea cale Ce duce-n vecinicie toate-acele Ființe nevăzute, cari sunt , Deși trec nesimțite, ca și vremea Ce vremuiește-adânc în tot ce e. Să văd trecând în haină cuvenite Acele gânduri, ce-atunci când apar Nemuritoare par, pentru c-apoi Nici să nu știi cum de au dispărut. Din mintea secolilor lungi, greoi  Ca și când n-ar fi fost. Câte ființe Ar trebui să treacă pe-a ta cale: Unele mândre, țanțoșe, regale, Cu-ncoronată frunte  îmbrăcate În purpură; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albaștri... albe ca și crinul, Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvită Mai aruncând priviri de muritoare, Mai căutând iubire, ca sirene; Unele-nchipuite, alte tâmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cerând brevet la nemurire Și toate strecurându-se cu toate astea Pe calea care duce la orașul Uitării, îngropat de vecinicie. Dar deasupra-astei mulțimi pestrițe De gânduri trecătoare, vezi departe Munții de vecinici gânduri ridicând ...